COLECȚII

Și-a continuat pregătirea, urmând pentru o perioadă de doi ani cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1896-1898), pe care a abandonat-o pentru adevărata sa vocaţie - studiile istorice. Din toamna anului 1898 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie unde a frecventat mai cu seamă cursurile de istorie ale lui Nicolae Iorga, D. Onciu sau I. Bogdan. În paralel cu studiile universitare, Alexandru Lapedatu a fost implicat în viaţa culturală şi politică, înscriindu-se în Liga culturală, unde se afla în compania unor personalităţi precum A. C. Popovici, St. O. Iosif sau Ilarie Chendi. Totodată, Lapedatu ţine legătura şi cu ardelenii O. Goga şi S. Puşcariu, aflaţi la studii în Budapesta şi Viena şi îşi începe cariera publicistică, scriind constant în „Gazeta Transilvaniei”, „Convorbiri literare, „Tribuna poporului”, dar şi în „România jună”, unde va fi angajat în anul 1899.

Studiile le-a terminat cu calificativul magna cum laudae şi a devenit un cercetător apreciat în domeniul istoriografiei româneşti. În anul 1904 a fost numit secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, înființată în 1892 cu menirea de a proteja şi studia monumentele istorice. Alexandru Lapedatu a redactat, în perioada 1908 şi 1916, „Buletinul” comisiei, în care erau publicate studii și articole despre monumentele istorice, iar în perioada 1921-1940 a devenit preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţia pentru Transilvania. În această calitate a contribuit la impunerea Legii conservării şi restaurării monumentelor din 1919, bazată pe o nouă concepţie privind ocrotirea vestigiilor istorice.

În perioada 1903-1908 lucrează la Academia Română, secţiunea manuscrise. Totodată, din anul 1909 este secretar al Comisiei Istorice a României. În anul 1910 este numit membru corespondent al Academiei Române, secţiunea istorică şi membru activ începând cu anul 1918. Recunoaşterea activităţii sale științifice îl recomandă pentru cele mai înalte funcţii în Academie. Va fi vicepreşedinte al acestei instituţii între anii 1931 şi 1935, iar între 1935-1938 va îndeplini demnitatea de preşedinte al Academiei Române. Apoi, din 1939 până în 1948, va fi secretar general al acestui prestigios for ştiinţific.

Izbucnirea Primului Război Mondial, aderarea României la gruparea Antantei şi ocuparea Bucureştiului în anul 1916, care a dus la exilul guvernului la Iaşi, au fost un şir de evenimente care au determinat mutarea tezaurului României în Rusia. Printre cei numiţi spre a executa aceasta dificilă sarcină s-a numărat şi Al. Lapedatu, el fiind responsabil cu supravegherea bunurilor aparţinând Ministerului Cultelor şi Artelor şi cele ale Academiei Române.

Alexandru Lapedatu a rămas în capitala Rusiei între 28 iulie 1917 şi 19 decembrie 1917, răstimp în care a notat într-un jurnal evenimentele la care a fost martor. Înainte de revenirea în ţară,a participat la constituirea Comitetului Naţional al Românilor din Austro-Ungaria, în ianuarie 1918, la Odessa, fiind ales vicepreşedinte.

Anul 1918 îl găseşte pe Lapedatu la Iaşi, unde principala sa preocupare de atunci era „…pregătirea noastră pentru Conferinţa de Pace. Încredinţat deci, că aici, în acest mare for de dispute între naţiuni, fiecare va trebui să se prezinte înarmat spre a-şi susţine cât mai bine revendicările sale contra adversarilor… am socotit că e bine să adresez lui Ion I. C. Brătianu un memoriu cu privire la modul cum socoteam eu că trebuie să ne prezentăm la marele proces istoric al poporului român…”. O parte din această lucrare a fost publicată în „Neamul Românesc” şi a fost „...întrebuinţată în memoriile oficiale remise membrilor Conferinţei de pace de către delegaţia română de la acea conferinţă.”

Datorită activităţii sale ştiinţifice, Lapedatu a fost remarcat de oamenii politici ai perioadei, mai cu seamă de Ion I.C. Brătianu şi a fost desemnat ca expert pe lângă Legaţia Română în Franţa la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. Experienţa de istoric a lui Al. Lapedatu va fi utilă şi la negocieri diplomatice ulterioare conferinţei, la Genova, şi mai apoi la pregătirea tratativelor de pace de la Trianon.

Întretimp, în anul 1919 Lapedatu este numit profesor titular la catedra deistorievechea românilor la Universitatea din Cluj, post pe care îl ocupă până în anul 1938. În perioada 1921-1922 este numit decan şi mai apoi în perioada 1922-1923 prodecan al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj.Pe lângă munca sa de profesor, Lapedatu se ocupă împreună cu I. Lupaş de fondarea Institutului de Istorie Naţională, dar şi de înzestrarea bibliotecii acestuia şi de editarea anuarului. A condus Comisia pentru Organizarea Arhivelor din Transilvania, iar din 1923 a fost numit Director al Arhivelor Statului şi a făcut parte din Comisia pentru Organizarea Muzeelor din Transilvania.

Pe lângă activitatea sa ştiinţifică şi diplomatică Alexandru Lapedatu s-a remarcat ca om politic, în calitate de membru al Partidului Naţional Liberal. Astfel, în anul 1919 a intrat în Parlament, fiind desemnat senator şi a participat la toate legislaturile până în anul 1946, fiind ales senator de drept şi preşedinte al Senatului în anul 1936. Între demnităţile sale politice se numără şi numirea sa în funcţia de Ministru al Cultelor şi Artelor în guvernele Ion I. C. Brătianu, Barbu Ştirbey, Vintilă Brătianu şi Gh. Tătărăscu. S-a remarcat ca iniţiator şi susţinător al unor legi importante mai cu seamă pentrucultură,artă,viaţă religioasă şi învăţământ.

Datorită conjuncturii istorice, în august 1948 printre cei 114 membri ai Academiei Române excluşi s-a numărat şi Alexandru Lapedatu. Unii dintre aceștia au fost întemniţați, nouă dintre ei sfârșindu-și viața în închisoare.

La vârsta de 74 de ani Alexandru Lapedatu fost condamnat la închisoare fără judecată, odată cu mulți alți fruntași ai generației Marii Uniri, în lotul demnitarilor, în noaptea de 5/6 mai 1950, şi s-a stins în închisoarea de la Sighet.

Bibliografie selectivă

Ioan Opriş, Gemenii Lapedatu, Istorie şi Finanţe, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2016.

Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în cultura românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.

Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997.

Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu - Amintiri, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2015.

Ioan Opriș, Comisiunea Monumentelor Istorice, Editura Enciclopedică, București, 1994.

Andreas Wild, Frații Lapedatu – artizani ai României moderne în generația Marii Uniri, broșură editată de Fundația Lapedatu, 2017.

Ioan Ciupea, Virgiliu Țârău, Liberali Clujeni. Destine în Marea Istorie, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009.

Nicolae Edroiu, Alexandru Moraru, Dorel Man, Veronica Turcuş, Alexandru Lapedatu (1876-1950) ctitor de instituţii ştiinţifice şi cultural-bisericeşti, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.

Nicolae Edroiu, Alexandru Lapedatu (1876-1950) – ctitor si codirector al Institutului de Istorie Națională din Cluj, ACADEMICA, anXXVI, nr. 9, 2016.

Andrea Fürtos, Aspecte privind distrugerea elitei romanești interbelice. Metode, mijloace si mod de acțiune (1950-1955), Tara Bârsei (serie nouă), an I (XII), nr. 1, 2002.

Ioan-Aurel Pop, Alexandru Lapedatu – un universitar clujean, ACADEMICA, an XXVI, nr. 9,2016.

Lucian Nastasă, Suveranii Universităților românești, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2007.

Materialul documentar al expoziţiei Braşoveni din Elita Românească, Fraţii Ion şi Alexandru Lapedatu la 140 de ani de la naştere, organizată de Muzeul Civilizaţiei Urbane a Braşovului, împreună cu Academia Română, Banca Naţională a României, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov, Fundaţia Lapedatu – Bucureşti, Aşezământul Lapedatu – Cluj, Fundaţia Academia Civică septembrie-noiembrie 2016:

www.memorialsighet.ro/biblioteca-virtuala-a-memorialului-sighet/fundatia-lapedatu/

www.lapedatu.com

În 1925 se întoarce în România și este numit în postul de bibliotecar la Biblioteca Universității din Cluj, pe care îl ocupă până în 1935. Continuitatea preocupărilor sale în materie de folclor este asigurată, în primii ani, de postul cu normă de muncă parțială pe care i l-a oferit Romulus Vuia la Muzeul Etnografic al Ardealului, care funcționa de puțin timp.

A obținut primul titlu de doctor în etnografie și folclor din România în anul 1928, abordând, după mai multe ezitări, problematica obiceiului Junilor brașoveni.

S-a căsătorit în 1928 cu fiica vitregă a lui Ion I. Lapedatu și fosta sa colegă de la Universitate, Maria Lipăneanu. Soția urma să-i devină o colaboratoare de încredere la instituția de cercetare etno-folclorică înființată mai târziu.   

În calitate de muzeograf, preocupările sale principale au vizat pictura pe sticlă și xilogravurile țăranilor români din Ardeal. Numeroasele cercetări de teren pe aceste teme s-au concretizat în comunicări și studii științifice primite cu mare interes atât la nivel național, cât și la nivel internațional. În acest interes cultivat de-a lungul anilor trebuie să vedem începuturile colecțiilor muzeale care au aparținut marelui folclorist, și care astăzi îi poartă numele.

Tot de anii petrecuți la Muzeul Etnografic al Ardealului se leagă și ideea de a înființa și organiza o arhivă de folclor, care să cuprindă în primul rând chestionarele pe temă etnografică și răspunsurile primite de cercetătorii din instituție de pe tot cuprinsul țării. După mărturisirea folcloristului, imposibilitatea de a înființa arhiva visată în cadrul Muzeului Etnografic din Cluj a avut o anumită pondere în decizia de a părăsi instituția, în primăvara lui 1929. Nu lasă însă initiativa să dispară, și se adresează lui Sextil Pușcariu, fondatorul Muzeului Limbii Române din Cluj (acum Institutul de Lingvistică și Istorie Literară ”Sextil Pușcariu”), membru al Academiei Române, cu intenția de a înființa arhiva de folclor sub egida acestei înalte instituții. După o încercare nereușită, în anul 1930 Pușcariu obține finanțarea necesară, iar sarcina organizării mult-așteptatei arhive este încredințată lui Ion Mușlea.

Din punct de vedere profesional, cariera lui Ion Mușlea este pe o pantă ascendentă: în 1936 devine directorul Bibliotecii Universității, funcție pe care o va păstra timp de 12 ani.

În anul 1940 s-a născut unicul fiu al folcloristului, Ioan, care, pe lângă pregătirea de inginer, a activat ca scriitor, traducător și jurnalist. În același an, după pierderea Ardealului de Nord, se refugiază împreună cu familia la Sibiu, unde este evacuată și Arhiva de Folclor a Academiei. Se întoarce la Cluj abia după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, dornic să-și reia activitatea științifică și administrativă la capacitate maximă. 

Odată cu războiul și mai ales în anii de început ai comunismului, statutul arhivei de folclor, principala realizare a lui Ion Mușlea, devine tot mai nesigur. Începând cu anul 1946-1947, Academia cere Universității din Cluj detașarea lui Mușlea de la direcțiunea Bibliotecii Universitare la Muzeul Limbii Române. Un an mai târziu, Academia Română este transformată în instituție de stat. Nici Ion Mușlea, nici superiorul său din București, profesorul Dumitru Caracostea, nu și-au mai găsit locul în instituția ”reorganizată”.

În primii ani de comunism, Ion Mușlea este înlăturat treptat din toate funcțiile de conducere pe care le ocupase până atunci. I se permite totuși să activeze în cadrul Arhivei de Folclor și începe să se consacre exclusiv cercetării științifice. Anumite teme abordate de un cercetător de acum aflat la deplină maturitate științifică au și ele de suferit de pe urma restricțiilor impuse de regim. Revenirea la mai vechiul interes pentru icoanele pe sticlă și xilogravurile țărănești a fost stopată în pragul publicării unui manuscris mai consistent ”din cauza implicaţiilor religioase ale subiectului şi ale reproducerilor.”

În 1965, lui Ion Mușlea îi este oferit din nou un post la filiala clujeană a institutului de folclor, de această dată în calitatea de șef al unității locale de cercetare. Pe atunci, sănătatea cercetătorului era deja șubrezită. Un an mai târziu, la 27 iulie 1966, Ion Mușlea se stinge la Cluj, la vârsta de 67 de ani.

Formarea și structura colecției

În urma cunoscutului folclorist au rămas multiple acțiuni de pionierat în domeniul pe atunci puțin explorat al etnografiei. Tema sa de suflet rămâne arta autentică, tradițională, de multe ori anonimă, a țăranului român din Ardeal. Și-a dedicat întreaga activitate din cadrul Muzeului Etnografic cercetării și, în unele cazuri, salvării vechilor icoane pe sticlă și a xilogravurilor țărănești, a căror valoare  aștepta încă să fie descoperită în biserici sau la casele oamenilor. Cercetările sale în domeniul icoanelor pe sticlă au avut un destin nefast: lucrările majore, cu o contribuție de netăgăduit la istoria acestui meșteșug, i-au rămas în manuscris până în 1995, la aproape 30 de ani de la stingerea autorului. Circumstanțele postbelice nefavorabile i-au înlăturat și visul de a pune bazele muzeului de icoane pe sticlă pe care îl plănuia de mult timp. O parte importantă a colecției – 50 de icoane – a ajuns în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei în anul 1964, prin donația profesoruluI Ion Mușlea și fac astăzi parte din colecție care îi poartă numele.

Colectate în decursul mai multor campanii de cercetare etnografică de teren în județul Cluj, pe Valea Sebeșului sau în Țara Oltului, icoanele pe sticlă din patrimoniul muzeului au fiecare o individualitate aparte.  Mai mult de jumătate provin din centrul de pictură de la Nicula, dovedind afinitatea colecționarului pentru ceea ce el considera ”adevărata artă populară”, nesemnată, neatribuită, simplă și naivă. Dintre acestea, doar una datează din prima parte a secolului XX, iar restul din secolul al XIX-lea.

Între icoanele colectate de pe Valea Sebeșului, și ele în număr destul de mare, se remarcă creațiile binecunoscuților pictori iconari din familia Poenaru (Savu, cel care a dat numele familiei, Simion și Toma), datând din secolul al XIX-lea. O altă familie de pictori de pe Valea Sebeșului, recunoscută și ea prin artiști de excepție, este reprezentată în colecția Mușlea de icoanele atribuite lui Pavel Zamfir. Cele mai vechi icoane din atelierele din zona Sebeșului le putem însă atribui lui Nicolae Zugrav, care a activat în jurul anului 1787 la Lancrăm. O istorie și mai îndelungată o are reprezentarea Sf. Foca și a Mariei Magdalena, pictată de Petru din Topârcea la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Din Țara Oltului ne-a parvenit o singură icoană pe sticlă, realizată la jumătatea secolului al XIX-lea, înfățișându-l într-o scenă euharistică pe Isus cu vița-de-vie. Reprezentarea Sfântului Gheorghe își are originea în atelierele de la Maierii Albei Iulia, iar câteva icoane ar putea fi atribuite pictorilor din Mărginimea Sibiului, însă în acest sens nu avem încă date certe.

Colecția de icoane pe sticlă Ion Mușlea impresionează prin consistență și structură. Datorăm însăși existența acesteia marelui folclorist, care a înțeles să își desfășoare activitatea de cercetare și colectare cu profesionalism, filtrând și interpretând această largă tematică, chiar și într-o perioadă în care regimul politic era fățis refractar la tot ceea ce însemna patrimoniu religios.

Bibliografie selectivă

Institutul “Arhiva de Folclor a Academiei Române” Cluj-Napoca, https://arhivadefolclorcluj.ro/, 23.03.2018.

Mușlea, Ion, Arhiva de Folclor a Academiei Române. Studii, memorii ale întemeierii, rapoarte de activitate, chestionare, 1930-1948. Ediție critică, note, cronologie, comentarii și bibliografie de Ion Cuceu și Maria Cuceu, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj, 2003.

Mușlea, Ion, Icoanele pe sticlă și xilogravurile țăranilor români din Transilvania, Editura „Grai și Suflet - Cultura Națională”, București, 1995.

Stan, Mihaela-Corina, Ion Mușlea și cercetarea științifică a picturii pe sticlă și a xilogravurilor populare românești, Teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Studii Europene, coord. Ion Cuceu, Cluj-Napoca, 2017.

Consultanță științifică: Olimpia Coman-Sipeanu, Saveta Pop.

Expertiză, restaurare și investigații: Olimpia Coman-Sipeanu, Sabin Grapini, Gheorghina Olariu, Raluca Dumitrescu, Cristina Dăneasă, Mirel Bucur, Saveta Pop, Cristina Busuioc, Maria Tonca, Mioara Sîntiuan.